Din sacul cu probleme
|
Mă gândesc de multe ori la faptul că nu îmi place să mă adresez cu persoana a III-a, plural unei singure persoane doar pentru că aşa cere bunul simţ şi respectul faţă de cei care au trecut deja prin aşa-zisa „experienţă de viaţă”. Este adevărat că dacă nu îndeplineşti aceste condiţii cuvintele care te definesc din prima sunt: „lipsă de respect”.
Tutuirea nu te pune niciodată în situaţia de a fi stânjenit. Nu trebuie să te gândeşti niciodată la faptul că omul căruia te adresezi se supără sau nu, pentru că este obişnuit ca lumea să i se adreseze direct, dar este riscat, de altfel, să foloseşti pronumele de politeţe, neştiind reacţia interlocutorului. Bineînţeles, reacţia nu poate fi una neaşteptată, dar mai bine zis una surprinzătoare.
sursa:deviantart.com
Personal încerc să vorbesc ca de la egal la egal cu oricine, dar bariera aceasta pusă de cei de o vârstă mai mare este imposibil de depăşit când strâmbă din nas la auzul adresării tale. De ce să fie o problemă când simţi că cel cu care vorbeşti este mai aproape de tine şi nu se păstrează acea distanţă de la cer la pâmănt? De ce să fie o problemă să te exprimi aşa cum simţi şi nu aşa cum cere o regulă a societăţii?
Englezii şi americanii nu au problema aceasta. Ei nu îşi fac probleme atunci când se adresează cuiva mai mare decât ei din orice punct de vedere.
Noi ne complicăm foarte mult. Într-adevăr, atunci când dai de oameni erudiţi simţi inevitabil nevoia să le vorb
eşti în cele mai frumoase moduri, dar când eşti lângă un om obişnuit, de ce trebuie să te comporţi cu multă atenţie la cuvintele tale, să fie într-o ordine precisă şi fiecare cuvânt să fie acordat în gen şi număr cu persoana a III-a plural?
