Curs despre viata
|
Ne şcolim cu o consecvenţă metodică de la generală până la studii superioare şi ne rupem papucii căutând sensul intim al vieţii prin clase şi săli de cursuri cu lumină galbenă, de toamnă. De cele mai multe ori, îl pierdem, amestecându-ne mintea printre materiile greoaie şi inflamate. Numai cei patru pereţi ai camerei în care am citit cu degetul înnegrit de cerneală, pot să confirme câţi nervi am jertfit pe altarul cunoaşterii, câte cearcăne am adunat cu speranţa clar-obscură că “va ieşi om din noi”. Aşa ziceau toţi din jur. Că nu e loc de regrete dacă înveţi, eşti sârguincios şi îţi faci temele la timp.
În şcoală am învăţat că “banul e zeul la care se închină toţi” şi nu e tocmai întruchiparea fericirii. Ne-au garantat manualele de educaţie civică şi toate cărţile de religie că e bine să fii generos şi să îţi ajuţi aproapele. Ni s-a repetat obsesiv că încă nu ne-am terminat ucenicia şi că avem faţă de epigoni care trebuie să se tocească mai întâi şi apoi să îşi permită păreri. Tot la şcoală am stat ca sub o umbrelă protejaţi de “corola de minuni” şi am repetat cu ochii pironiţi în tavan citate despre iubirea paradisiacă. La Bacalaureat am făcut diferenţa între Bine şi Rău, argumentând că Harap Alb este un personaj cu trăsături morale şi fizice. Unii vor spune că citeau încă din clasa a IX-a Cioran şi meditau la “ispita de a exista”. Până şi aceia s-au trezit la final de studii, că globul de sticlă cu fatalităţi şi ignoranţe s-a spart şi că realitatea e mai dură şi mai anevoioasă decât orice culmi ale disperării vreodată citite ori înţelese.
Cred că şcoala e un vis. O pseudo-societate care te învaţă să joci, să te joci, când tu ai nevoie să trăieşti. O ficţiune despre cum s-o faci pe “idiotul” într-un sens dostoievskian. Nu ştii prea bine ce înseamnă să lucrezi, să dai de răutăţile şi invidiile însetate de bani ale colegilor, să fii dat la o parte pentru că eşti mai bun decât restul şi incomodezi ascensiunea unora, să faci un compromis de pe urma căruia să câştigi într-un mod inteligent şi detaşat marea bătălie. Ai un maldăr de figuri de stil în braţe, câteva formule care şchiopătează şi speranţa că lumea are file albe, curate, pe care tu poţi să patinezi uşor, fără să simţi răcoarea aprigă a gheţii, îndeajuns de abil încât să nu cazi şi suficient de graţios încât să pari un artist.
Nu spun prin acest articol că şcoala nu ajută la nimic şi nici că sistemul e prost sau că nu-s buni profesorii. Ci, că şcoala e foarte departe de lumea în care trăim. E un fel de oglindă inversată a lumii care nu trebuie luată în serios tot timpul.Uneori e bine să o mai persiflezi, să o mai conteşti, să o mai ghionteşti. Să nu îţi fie şcoala ultima treaptă de înţelegere şi ultima autoritate care te învaţă. Să îţi mai laşi o rezervă şi pentru replica vieţii care îl poate prinde chiar şi pe Blaga într-un ofsaid, de multe ori, fără “zări şi etape”.
