Era o vreme…
|
Cum e sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca esti singur pe pamant? Cum e sa constientizezi ca desi in jurul tau convietuiesc 6 miliarde de oameni, tu esti singur, fara un prieten cu care sa schimbi o vorba, fara o familie care sa te sprijine, fara cineva care sa te iubeasca, fara un strain care sa isi ceara scuze ca te-a atins din greseala. Cum e sa fii singurul om care nu intereactioneaza cu absolut nimeni? Nici macar cu femeia aceea draguta de la magazinul de paine…
Alerga pe strada, obisnuia sa arate cu degetul atunci cand dorea sa cumpere ceva si de obicei nu baga pe nimeni in seama. Era o vreme cand lucrurile stateau altfel, cand ea avea o familie, prieteni, rude, cunostiinte… dar nimic nu ii convenea. Situatia ei era proasta asa ca a ales sa plece in lume sa devina cineva. Si plecata a ramas. A ajuns sa fie singura chiar impotriva vointei ei pentru ca aparent nimeni nu observa ca exista. Mergea pe strada, dar nimeni nu intorcea privirea dupa ea, nici macar cainii nu o mai latrau. Nici tantarii nu o mai muscau, absolut nici o vietate nu interactiona cu acest suflet care ratacea in lumea celor vii. Si in acea dimineata fatala, s-a trezit realizand ca e singura. A stat si s-a gandit daca ar putea sa schimbe asta, dar nu vedea nici o solutie intrucat toate incercarile ei au esuat lamentabil. A vrut intr-o zi sa ceara o sticla de apa fara sa arate, a deschis gura, dar nu a iesit nici un cuvant iar vanzatoarea s-a uitat mirata la ea si i-a intors spatele. A plecat privirea si a iesit din magazin plangand. In acea dimineata, in timp ce isi bea cafeaua, s-a hotarat ca nu mai poate trai fara sa vorbeasca cu nimeni si ca singuratatea nu este o solutie. S-a gandit ca poate ar fi bine sa se intoarca la parintii si prietenii ei de acasa, dar trecusera multi ani de cand a plecat si acolo nu mai era nimeni, toti se stinsesera din viata. Participase la inmormantarile lor, doar cu lacrimi, fara vorbe. Lumea nu stia nimic despre problema ei, de parca ar fi fost izolata intr-o manastire in varful everestului.
Ce faci atunci cand te trezesti in pantofii ei? Nu stiu ce vei face tu, dar iti pot spune ce a facut ea. A luat o cutie de chibrituri si a aprins unul. S-a stins atunci cand a respirat. La fel si al doilea. La al treilea si-a tinut respiratia. Si a ars. Drept semnificatie a concluzionat ca lumea traieste doar atunci cand ea isi tine respiratia. Ca lumea are sunet, atunci cand, ipotetic, ea nu face parte din cei care respira. Asa ca a incercat un experiment. Si-a tinut respiratia pana aproape de epuizare, pana cand a vazut negru in fata ochilor, si cand a inspirat intreaga cascada de aer, cerul i s-a deschis in fata si totul a explodat in sunet si culoare ca niste artificii spectaculoase. A incercat sa abordeze un strain, vrand sa afle cat este ceasul. Glasul ei a ramas neauzit insa privirea omului a fost indreptata spre ea. A prins curaj. A mers mai departe, tinandu-si respiratia pana la epuizare din 5 in 5 minute. Dar la un moment dat a lesinat. S-a trezit la spital, in aceeasi situatie ca in acea dimineata, din nou singura. S-a uitat imprejur, pustiu. Cand a intrat doctorul in camera, i-a zambit si a primit un zambet drept raspuns. A vrut sa intrebe ce i s-a intamplat. Dar n-a auzit nimic. Insa doctorul i-a raspuns. Ai lesinat. Esti epuizata. Ia o pauza. Asa ca l-a ascultat pentru ca in sfarsit il putea auzi. Si a plecat in vacanta. A ales drept destinatie orasul in care a copilarit, casa in care si-a petrecut primii 18 ani din viata. S-a uitat la poze si a stat izolata 3 zile. A coborat scarile plina de viata, fericita ca si-a adus aminte cat de bine era atunci. Si brusc lumea a inceput sa observe ca exista.
Deci, ca sa intelegi, cititorule, viata te prinveste asa cum te vezi tu in oglinda. Atunci cand vrei sa fii bagat in seama, trebuie sa simti ca apartii universului acelora care vorbesc unii cu altii, cand vrei sa fii singur, totul se va inchide in jurul tau, iar cand vei fi fericit… si lumea va fi fericita. Modeleaza tot ce are legatura cu tine dupa placul inimii, cu degete de artist si cu ajutorul unei pensule care picteaza in culori, nu in alb, nu in vid, pe o panza. Pune acel tablou pe peretele inimii tale si uite-te la el in fiecare dimineata, pentru ca aceea e lumea in care tu alegi sa iti consumi secundele vietii. Uita-te inapoi, la tablourile mai vechi, doar atunci cand vrei sa iti amintesti cum era in acel peisaj, ce simteai atunci, si ce ai uitat sa alegi din el pentru a pune in urmatorul. Fii tu propriul artist al vietii tale si nu lasa singuratatea sa te copeleasca. Ai curaj sa zbori mai sus decat cerul, caci orice vis ai avea, el se poate indeplini. Trebuie doar sa stii ce linie trebuie sa pictezi cu negru, si ce punct sa pui pe panza cu orice alta culoare. Fiecare inseamna ceva. Alegele semnificatiile si semneaza-ti opera de arta si atunci povestitorul isi va incheia povestea cu :
Era o vreme cand pamantul nu era incapator nici pentru oameni, nici pentru sufletele lor. Nimeni nu era singur.
Un comentariu
"Era o vreme…"
