A venit toamna
|
S-a trezit tremurând din cauza frigului. Venea toamna şi se simţea. Era poate prima seară când nu dormea cu aerul condiţionat pornit şi totuşi pătura nu mai era de ajuns. Era de asemenea prima dimineaţă în care ceasul arăta aproape 12 în momentul în care a deschis ochii. Dormise tare bine în acea noapte. Sezonul în locul unde locuia acum era aproape sfârşit şi într-o săptămână avea să se întoarcă acasă. Însă ea nu mai ştia ce anume reprezintă acasă. Pentru că putea fi în America, putea fi în Anglia, sau în locul unde se născuse, în România. A pierdut noţiunea timpului dar ce era cel mai important, şi-a lăsat în urmă prietenii şi familia. Tehnologia îi permitea să ţină legătura telefonic sau prin emailuri, dar nu va fi acelaşi
Foto:Cristina Roibu
lucru precum prezenţa fizică. Astăzi era ziua ei de nume de care evident uitase. I-a amintit prietena ei cea mai buna. Era printre puţinele persoane care îi era alături pe parcursul fiecărei călătorii pe care o parcurgea. Se gândea pentru vara viitoare la Noua Zeelandă sau Australia. Iar în anii următori, în Japonia, America de Sud şi Africa. Se gândea să lase în urmă întreg universul într-o bună zi şi să plece să caute alte lumi, alte planete peste care să păşească timid. Nu prea mai contau nimeni şi nimic în afară de ea pentru că nu mai ştia ce lăsase în urmă ca să mai conteze ceva. Uneori îşi aducea vag aminte de poze, şi încerca să rememoreze totul privindu-le, dar mintea îi juca feste, era albă, vidă, pustie. Plângea dar nu pentru că o durea ceva, ci pentru că drumul ei însemna să o ia mereu de la capăt şi nu ştia când se va sfârşi totul. Singura amintire pe care o avea era o imagine. Un tatuaj. Parcă ar fi vrut să îl facă pe cand avea vreo 20 de ani. Dar nu putea să ţină minte de ce nu şi l-a mai făcut. Avea preferinţe când venea vorba de artist şi se gândea că poate depărtarea de el a fost unul din motive. Sau poate nu. Problema era că viaţa ei acum era lipsita de culoare pentru că tot ce însemnau sentimente, dispăruseră de mult. Nu îi mai rămăsese decât drumul ei în viaţă şi visele acela pe care încă nu le putea defini. Şi pianul la care mai cânta din cand în când. Învăţase singura şi acum cânta aproape în fiecare seară, pentru ea, pentru licurici şi pentru apus. De fiecare dată când a cântat soarele i-a oferit cel mai frumos spectacol din univers iar când a fost prea obosită sau prea plictisită ca să cânte, cerul a plâns. Era frig. Venise toamna şi frunzele cădeau. Noaptea se lăsa uşor peste întreaga vale iar ochii ei se închideau de somn. Vântul bătea puternic luând cu el timpul, secundele, minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile, anii, viaţa însăşi. Cu puţin timp înainte să vină iarna a fost o anume zi în care a ieşit din monotonia ei, nu i-a mai fost frig. S-a plimbat desculţă pe deasupra lumii, pe clădirile cele mai înalte din lume, a păşit fără eşarfă şi pălărie pe podul dintre universe, pe podul ce lega două mari cartiere şi s-a odihnit în cea mai frumoasă pădure amazoniană pe marginea unui lac, într-unul din cele mai renumite parcuri din lume. Ea se credea invincibilă şi în acelaşi timp invizibilă. Şi asta doar pentru că a ieşit la plimbare în New York. Într-o zi normală de vară oraşul ar fi contat, ţara ar fi contat. Acum nu mai conta. Putea fi oriunde pe glob, ar fi arătat la fel de mohorât, la fel de tomnatic. Seara, a cântat la pian ca în orice altă seară obişnuită. Dar cerul nu s-a colorat la rugăminţile ei, ci a rămas mohorât. A închis ochii şi primăvara a venit. Nu va mai fi niciodată toamnă iar ea nu îşi va mai deschide niciodată acei ochi de smarald. Timpul s-a oprit…
