În şcoală am învăţat că “banul e zeul la care se închină toţi” şi nu e tocmai întruchiparea fericirii. Ne-au garantat manualele de educaţie civică şi toate cărţile de religie că e bine să fii generos şi să îţi ajuţi aproapele. Ni s-a repetat obsesiv că încă nu ne-am terminat ucenicia şi că avem faţă de epigoni care trebuie să se tocească mai întâi şi apoi să îşi permită păreri. Tot la şcoală am stat ca sub o umbrelă protejaţi de “corola de minuni” şi am repetat cu ochii pironiţi în tavan citate despre iubirea paradisiacă. La Bacalaureat am făcut diferenţa între Bine şi Rău, argumentând că Harap Alb este un personaj cu trăsături morale şi fizice. Unii vor spune că citeau încă din clasa a IX-a Cioran şi meditau la “ispita de a exista”. Până şi aceia s-au trezit la final de studii, că globul de sticlă cu fatalităţi şi ignoranţe s-a spart şi că realitatea e mai dură şi mai anevoioasă decât orice culmi ale disperării vreodată citite ori înţelese.

Cred că şcoala e un vis. O pseudo-societate care te învaţă să joci, să te joci, când tu ai nevoie să trăieşti. O ficţiune despre cum s-o faci pe “idiotul” într-un sens dostoievskian. Nu ştii prea bine ce înseamnă să lucrezi, să dai de răutăţile şi invidiile însetate de bani ale colegilor, să fii dat la o parte pentru că eşti mai bun decât restul şi incomodezi ascensiunea unora, să faci un compromis de pe urma căruia să câştigi într-un mod inteligent şi detaşat marea bătălie. Ai un maldăr de figuri de stil în braţe, câteva formule care şchiopătează şi speranţa că lumea are file albe, curate, pe care tu poţi să patinezi uşor, fără să simţi răcoarea aprigă a gheţii, îndeajuns de abil încât să nu cazi şi suficient de graţios încât să pari un artist.

Nu spun prin acest articol că şcoala nu ajută la nimic şi nici că sistemul e prost sau că nu-s buni profesorii. Ci, că şcoala e foarte departe de lumea în care trăim. E un fel de oglindă inversată a lumii care nu trebuie luată în serios tot timpul.Uneori e bine să o mai persiflezi, să o mai conteşti, să o mai ghionteşti. Să nu îţi fie şcoala ultima treaptă de înţelegere şi ultima autoritate care te învaţă. Să îţi mai laşi o rezervă şi pentru replica vieţii care îl poate prinde chiar şi pe Blaga într-un ofsaid, de multe ori, fără “zări şi etape”.

Oamenii, pierduţi pe stăzi, merg care-ncotro. Tot ceea ce fac a devenit atât de monoton, încât par nişte figuri robotizate. Tristeţea naturii, a aerului, a cerului, parcă le-a afectat mecanismul, parcă i-a molipsit şi pe ei. Sunt atât de abătuţi într-ale lor, sunt mai obosiţi, sunt parcă fără viaţă. Parcă norii de pe cer s-au aşternut ca o pată neagră şi peste sufletele lor sugându-le lacom şi ultimul strop din ceea ce însemna viaţă, fericire, putere.

Păşesc încet pe drum, frunzele trosnesc sub tălpile mele, parcă mai cerând îndurare, mai cerând puţină viaţă, puţin verde. Drumul spre parc, un drum atât de străbătut, îmi pare de fiecare dată atât de nou. În fiecare perioadă a vieţii, în fiecare zi sau clipă, avem darul de a vedea lucrurile altfel, de a le vedea şi părţile bune şi cele rele…

În înaltul cerurilor se aud strigătele pierdute şi sinistre ale ciorilor, ecouri atât de diferite de strigătele fericite de odinioară ale copiilor. Atunci praful de pe drum sărea şi el fericit sub tălpile grăbite ale copilaşilor ce se alergau, vântul le făcea loc să se joace şi parcă nici nu mai adia… Gândurile mi se întorc înapoi căci deodată se aude ceva, dar nu pot realiza ce este, ciorile au tăcut, vântul nu mai suflă… Stau, ascult şi realizez cu tristeţe că e doar liniştea… Tăcerea e atât de apăsătoare, de grea, încât parcă ţipă prin văzduh. Ar vrea să trezească pe cineva, să vină cineva să facă puţin zgomot, puţină gălăgie, puţină muzică. Dar parcul parcă a adormit…

Vântul înspăimântat şi el de atâta pierire, începe să se agite, trece grăbit printre ramurile deja pustii ale copacilor făcându-le să trosnească anemic, tece pe lângă pământ şi-l dezmiardă să se trezească. E atât de rece încât frunzele şi praful speriaţi se ridică câte puţin… Dar vântul n-are stare… s-a plictisit de atâta inexistenţă, dar a găsit ceva: leagănele din mijlocul parcului stau şi ele adormite şi îngheţate. Trupuşoarele delicate şi pline de viaţă nu au mai venit să le încălzească. Ei stau acum în casă privind pe geam de la căldura focului şi a dragostei. Ei sunt în siguranţă acolo, lângă părinţii ce-i iubesc şi-i îngrijesc.

Iar leagănele sunt singure… Vântul năzdrăvan le-a zărit însă şi merge la joacă. Liniştea este spartă de scârţâitul atât de stins şi de sinistru al lor. Leagănele plutesc în aer la fel ca mai de mult, dar fără pic de viaţă… Vântul necăjit că nu a reuşit să înveselească atmosfera se risipeşte în aer. Liniştea se instalează pentru o clipă, dar cerul deprimat de durerea naturii, începe să plângă. Lacrimle sale atât de reci, de mărunte şi de multe cad peste tot, peste binele şi răul de peste pământ, spălând uşor toată durerea…

Spre argumentare, aducem exemplul spotului publicitar al firmei de produse „Old Spice”. Astfel,  în planul realităţii, emiţătorii sunt producătorii acestui brand care se adresează receptorilor, adică potenţialilor cumpărători şi, mai precis, bărbaţilor. Reclama constituie una dintre modalităţile de adresare, unul din canalele de transmitere, care cuprinde un mesaj informativ şi descriptiv (funcţia poetică), care se referă la un obiect din realitate –produsul în sine- (funcţia referenţială) şi care pune un mare accent pe funcţia incitativă/ conativă, tocmai pentru a atrage clienţii. Spre deosebire de realitate, universul fictiv al reclamei „Old Spice” are alte persoane în rolul de „parametri ai comunicării’: emiţătorul este un bărbat atletic, de culoare, care realizează un accentuat act de autodezvăluire şi de influenţare a receptorilor, reprezentaţi de femeia ce va recepta mesajul, care va discerne şi va răspunde în planul realităţii alocutorului, prin cumpărarea produselor „Old Spice”, destinate soţului, prietenului sau iubitului ei.

Dubla valenţă a reclamei este susţinută nu numai de dualitatea celor două universuri prezentate, ci şi de faptul că trebuie să respecte atât caracteristicile unei prezentări publicitare, cât şi  regulile comunicării: a cantităţii, a calităţii, a relaţiei şi a semnificaţiei.

Revenind, însă, la elementele situaţiei de comunicare, în planul comunicaţional al reclamei, comunicatorii sunt bărbatul care tocmai a ieşit de la duş, prezentând gelul de duş de la “Old Spice” şi femeile, cărora li se adresează în mod direct „Hello, ladies!’ –„ Bună, doamnelor!”, pe care le invită la un exerciţiu de imaginaţie şi de comparaţie, desfăşurat într-un mod alert – treceri rapide, succesive, de la un cadru la altul-, care susţine mesajul, realitatea propusă, exprimată în cuvinte de către emiţător etc. Funcţia expresivă se centrează, după cum dezvăluie emitentul, pe aspectul fizic ce este pus într-o relaţie de subalternare cu olfactivul- „Dar dacă ar înceta să mai folosească şampoane care miros a fată şi va schimba cu Old spice, ar putea să miroasă ca şi cum aş fi eu.”

La acest punct sunt foarte importante componentele nonverbală şi paraverbală în susţinerea produsului recomandat de către emiţător. Astfel, ritmul vorbirii este alert (sincronizat cu dinamica imaginilor), calitatea vocii este bună, tonul vocii este unul îmbietor, dar sugerând, în acelaşi timp, masculinitate, senzualitate. Mimica şi gesturile susţin actul de autodezvăluire şi pe acela de influenţare, după cum personajul masculin arată de fiecare dată gelul de duş de la „Old Spice”. Lista indicilor bine selecţionaţi pentru atingerea scopului continuă prin tipul corporal altetic, prin charisma personajului, prin vestimentaţia sau mai degrabă accesoriile lui – cămaşa de marinar, scoica, biletele, diamantele care se transformă toate în produsul Old Spice. Producătorii reclamei se folosesc şi de simboluri pentru construirea şi susţinerea mesajului: calul din final, este un simbol al măreţiei, al grandorii şi, mai precis, în finalul reclamei, are o conotaţie sexuală, de dominaţie sau, pentru o imagine romantică, poate face aluzie la prinţul din poveşti aflat pe un cal alb, ipostaziat în bărbatul de culoare din spotul publicitar. Dintre iconii folosiţi, cel semnificativ este constituit de sigla firmei „Old Spice”. În sistemul de semne utilizat în această situaţie de comunicare sunt incluse cuvintele în limba engleză şi, în totalitatea sa, codul respectă regulile de bună formare şi regulile de denotare, realizându-se o corespondenţă între mesaj şi produsul prezentat.

Funcţia conativă sau incitativă, centrată pe receptor, este bine susţinută de imperative, de vocativul care numeşte alocutorul – „Doamnelor!”-, de pronumele personale şi posesive de persoana a II-a şi se cere şi se presupune menţinerea, chiar amplificarea atenţiei acestuia la mesaj tocmai prin jocul de cuvinte folosit, prin alternările de planuri, imagini şi prin prezentarea situaţiei dintr-un punct diferit de vedere, în sensul adresării produsului „Old Spice” bărbaţilor prin intermediul femeilor din jurul lor. Astfel, regula relaţiei dintr-un act de comunicare este respectată pentru că mesajul este adecvat scopului: producătorii atrag segmentul masculin de utilizatori prin segmentul feminin de cumpărători, mizând pe influenţa emiţătorului din reclamă asupra publicului feminin căruia i se adresează şi mai apoi, mizând pe influenţa femeilor, aflate în rolul de emiţător, asupra bărbaţilor din viaţa lor, aflaţi în rolul de receptori. Ideea din urmă implică recunoaşterea unei înlănţuiri de situaţii de comunicare, care se desfăşoară dincolo de universul de discurs încadrat în spotul publicitar.

Tocmai această înlănţuire a actelor de comunicare a constituit strategia producătorilor, iar atingerea obiectivelor lor va fi validată prin numărul de vânzări şi de încasări, de rezultatele din planul realităţii.

Cert este că reuşita strategiei lor depinde în mod esenţial de situaţia de comunicare înglobată în reclama „Old Spice- The man your man could smell like”, de respectarea regulilor cantităţii, calităţii, semnificaţiei şi relaţiei, de relaţia dintre actul de influenţare şi de răspuns, de interacţiunea emitere- receptare, autodezvăluire- discernere, prin urmare de toate elementele comunicării.

Pe acest fundament se ridică, în opinia mea, conceptul de reclamă. Reclama nu constituie doar promovarea unui obiect în sine, ci şi un efort depus de o echipă, de oameni care s-au confruntat cu ideile lor, cu necesităţile publicului, cu aprobările şefilor, în fine, cu o suită întreagă de procedee, pornită de la planul ideatic, conceptual, spre cel real, concret-material.

Putem aprecia o reclamă ca fiind „reuşită” sau „bună” dacă întruneşte mai multe calităţi şi dacă generează mai multe acţiuni. De exemplu, înţelegem că o reclamă „prinde la public” dacă ne atrage atenţia, – făcându-ne să renunţăm la schimbarea canalului, părăsirea site-ului ori închiderea radioului -, dacă transmite un mesaj complex- unul care promovează obiectul în sine şi altul care să vizeze mai ales domeniul subiectivului, prin semnele de întrebare privitoare la probleme general- umane- , dacă ne face să ne gândim la ea mai mult decât la ce am mâncat ieri şi dacă ne determină să o dăm drept exemplu peste mult timp de la vizualizarea/audierea ei.

O reclamă bună constituie manifestul artei disimulării, al persuasiunii şi al imaginaţiei, al inventivităţii. Ea este cea care ajunge să îi condiţioneze pe oameni,  să îi facă să considere chiar şi un rău o necesitate şi tot ea promite o îmbunătăţire uimitoare a statutului actual al clienţilor.

O reclamă reuşită este crezută de public şi întruneşte după mine, trei calităţi- care aparţin de fapt, la origine, discursurilor ciceroniene – flectere, probare şi delectare- şi un exemplu în acest sens îl constituie reclama de la CWS-Boco -“Toaleta care se curăţă singură”.

Reclama este construită într-un stil modern, prezentând ca locaţie o toaletă selectă pentru femei , lucind a curăţenie şi a inovaţie, cu mai multe personaje- tinere participând la o petrecere (după îmbrăcăminte) . Personajul principal, pe lângă toaleta-minune care se va autoprezenta spre sfârşitul reclamei, este o fată – tot adeptă a nonconformismului- care găseşte un loc sigur pentru a se delecta cu prafuri (droguri). Pasiunea aceasta nocivă se manifestă ca obsesie sau ca dependenţă, după cum îşi permite să pună prafurile pe capacul de toaletă-pentru a sublinia totuşi şi curăţenia păstrată de inteligenta toaletă CWS- şi după cum ţipătul din final, cauzat de pierderea drogurilor, „are” un număr exagerat de decibeli.

Fiecare imagine şi postura personajului principal transmit un dublu mesaj: femeia stilată, cu o coafură chic şi cu tocuri de 10 cm, îngenuncheată atât la propriu, cât şi la figurat, de dependenţa de droguri    şi curăţenia desăvârşită din toaleta cu produse CWS-Boco.

Astfel, reclama urmăreşte şi reuşeşte să înfăţişeze profilul psihologic al dependentului de droguri care are o mască stilată, interesantă , dar entuziasmată facil de mirosul „feeric” al prafurilor şi care ascunde un adevăr al limitării sinelui prin dependenţă- relevat prin strigătul disperat din partea a doua a spotului publicitar. Ideea de dualism al mesajului este susţinută şi de polisemia cuvântului DIRT, „murdărie” ; autorii îndeamnă la SAY NO TO DIRT, referindu-se atât la sensul denotativ- murdăria şi lipsa igienei care sunt anulate prin tehnologia inovatoare a produselor CWS- cât şi la sensul conotativ, susţinând stoparea drogurilor  care devin o povară, o pată, o mizerie în viaţa consumatorului. Această dualitate în concepţie stă sub semnul coincidenţei în cadrul reclamei.

Îmi place totodată finalul deschis al filmului, disperarea protagonistei fiind întreruptă de un alt strigăt provocat poate de aceeaşi întâmplare sau de către….Cine ştie? Autorii lasă imaginaţia fiecărui spectator să continue reclama, lucru care dă un plus de maleabilitate în exprimare, libertate de opinie, de inovaţie etc., realizând o mai mare conexiune a prezentării obiectului cu publicul, întărind triada firmă- produs- cumpărători şi realizând o reclamă cu adevărat reuşită.

Îi felicit pe autorii acestui spot publicitar pentru că mi-au atras atenţia, m-au impresionat şi m-au convins, pentru că au realizat o corespondenţă între spaţiul prezentat- aerisit, alb, inspirând puritate, eleganţă, stil, emancipare-, femeile chic, cu pahare de şampanie, fundalul muzical şi curăţenia, confortul oferit de produsele firmei, pentru că au respectat şi au evidenţiat întru-totul politica, ideologia firmei CWS-Boco – primatul originalităţii şi varietăţii designului, a modernităţii prin curajul pentru culoare, prin depăşirea limitelor tehnologiei (tehnologia senzorială) şi adaptarea la cerinţele şi nevoile publicului, inspiraţie, inovaţie- (www.cws-boco.ro ).

Drept spectator şi potenţial client, nu am nimic de reproşat autorilor reclamei; din contră, m-a impresionat felul lor de a realiza un mélange la nivelul mesajului : igienă trupească – igienă sufletească, sănătate şi apreciez că ei pledează atât pentru interesul lor şi binele clienţilor, cât şi pentru rezolvarea problemelor umane universale, globale, ca dependenţa de droguri. SAY NO TO DIRT poate deveni un dicton al întregii umanităţi, nu numai al reclamei firmei CWS (Complete Washroom Solutions) – Boco, căci noi trebuie să promovăm frumuseţea, curăţenia, modernitatea, stilul, virtutea, confortul.

După ce s-au descoperit fenomenele şi după ce s-a cernit prin sită spuma de talent, am ales să dăm mână cu mână. După ce a venit un contratenor cu Fantoma de la operă , după ce a venit ritmul şi apoi copilul care îl dicta imposibil de natural, după ce s-au contorsionat toate grupele de muşchi în crepusculul artistic, după ce s-a scos foc pe nări, am agăţat steagul de un băţ şi ne-am dat seama că ce naşte din revoltă interioară tot talent mănâncă. Şi totuşi cineva a stat strâmb îmbrobodit de culisele Pro şi a raţioant drept.

Care e de fapt miza? Continuitatea. Sezon după sezon. Rating infinit. Bani.

Şi atunci s-a folosit logica de sine umblătoare: Oamenii trebuie încurajaţi, ispitiţi, aţâţaţi ca să vină la preselecţii în număr foarte mare. Cu alte cuvinte toţi trebuie să simtă fiorul talentului pentru a îndrăzni să concureze. Acum, dacă premiul cel mare era înfulecat de un talent din rândul celor care ,,îţi fac pielea de găină” se mai dezumflau dintre potenţiali, mai strâmbau din nas misterioşii care pocnesc din degete de 600 de ori pe minut sau diafanii care fac tumbe prin casă. Nefiind contratenori sau soprane, nu mai puteau să acceadă. Clar. Aşa că trebuia  o emblemă naţională din soiul Cuore-inimă de copil care să dea frâu liber mişcării de emancipare a românilor. Nu e vorba de talent. E vorba de o emoţie pâgână care trebuie cultivată şi întreţinută, care sfârâie în inima fiecăruia şi care stă să sară din tigaie la orice impuls.

La urma urmei, fiecare participant a avut de câştigat prin faptul că a avut parte de o popularizare electrizantă  şi de o pistă foarte netezită pe care poate sări chiar într-un picior dacă apelează la câţiva oameni atenţi cu freamătul artistic din jur. În cel mai rău caz, fiecare a pus în ramă o pagină de strălucire la care să se gândească în plină noapte. Un exemplu: Dinu Valentin poate să facă din muzică peste 120.000 de euro, după cum a spus Andi Moisescu. Mai greu a fost să-şi scoată talentul din casă.

Să zicem că problema e de două feluri: pe termen scurt şi pe termen lung. Cred că în asemenea situaţie, e bine să nu fii prins la mijloc.

Cutremurul din Japonia

Ne purtăm politica de autovictimizare ca pe o cruce ocolind deaul Golgotei pe şoseaua Cernavodă-Medgidia şi nu ne e deloc jenă să numărăm kilometrii din doi în doi. Ni s-a povestit că atunci când a ajuns la noi cu darurile, Dumnezeu se grăbea să nu piardă ,,God’s got talent”.Şi nu ne îndoim.Am fi în stare să ne importăm explozia nucleară doar-doar de ne-o creşte ratingul.

Raspunsul este nu. In Evul Mediu femeile purtau rochii de diferite culori, in special culorile curcubeului, deoarece asa cerea credinta egiptenilor in zeul Ra, zeul Soarelui. Tocmai de aceea cele mai frecvente culori erau galben, protocaliu si rosu.

Rochia de mireasa la europeni

Abia prin 1499, Anna de Britannia a purtat pentru prima data culoarea alba la rochia de mireasa, ea considerand ca semnifica puritate si castitate. Totusi aceasta decizie a fostei regine a Frantei nu a influentat nicidecum culorile rochilor de mireasa. Femeile continuau sa poarte la nunta cele mai bune rochii care le aveau in dulap. In mod normal ele evitau negru, simbol al doliului si rosu simbol al prostitutiei. Nu trebuie totusi omis, ca in vremea aceea lumea considera culoarea albastra ca reprezentand puritate iar rochia de culoare alba ca fiind pentru saraci, fiindca materialul alb era cel mai ieftin.

Dupa 3 secole de la primul port al albului de catre regina Anna de Britannia a Frantei, in 1840 are loc casatoria reginei Victoria I a Regatului Unit cu varul ei, Printul Albert de Saxa-Coburg si Gotha,

Rochia de mireasa la indieni

iar spre surprinderea tuturor, aceasta a purtat rochie de culoare alba.
Este evident, ca nu purta albul pentru ca nu isi permitea alta culoare, ci totul a fost un pas politic, ea vrand sa arate prin aceasta rochie alba, ca va conduce tara intr-un mod econom.

Cu toate acestea nu este singurul motiv; avand in vedere ca regina avea un minunat colier alb, ea s-a hotarat sa poarta o rochie de aceasi culoare astfel incat sa se potriveasca.
Important este, ca de la aceasta casatorie, rochia alba de mireasa este o traditie, astazi semnificand puritate si candoare.

Rochia de mireasa la chinezi

Tari, unde nu se poarta rochii de mireasa alba:

In China femeile poarta alb in momentul casatoriei, doar daca parintii nu au fost de acord cu casatoria. Iar in India rochia alba la mirese este considerata ca aducatoare de ghinion.

Înlocuind lexemul „existenţă” din versurile lui Khalil Gibran cu „literatura” ori „poezia”, crezând în evoluţie şi schimbare, având ca hotar al crezului artistic personal considerentul că „Poezia e însăşi viaţa!” (T.Arghezi), că „poezia e altoită şi crescută din stricta realitate”(Perpessicius) ori că „Drumul poetului e mereu către izvoare” (L.Blaga), percepem modernismul literar drept o accedere a liricii la planul purităţii artistice, intelectualizate, transformându-se într-un produs al minţii, prin dispariţia unor rigori prozodice, topice şi sintactice, instituindu-se la nivelul structural-compoziţional libertatea versului alb şi a „sintaxei care se dezarticulează” ( Hugo Friedrich), iar la cel semantic-interpretativ, o adâncire în simbol, o sondare a muzicalităţii lăuntrice a stihurilor, o „împâienjenire”, o interconectare a planurilor diferitelor opere literare, ori a realităţii şi ficţiunii prin intermediul corespondenţelor, sinesteziei, analogiei-la simbolişti-, prin deşteptarea unei fantezii metaforice, a asocierilor semantice, inedite, care conferă forţă de transfigurare, de exploatare a realităţii şi de sincronizarre a liricii româneşti cu cea europeană ( Eugen Lovinescu) .

Modernismul este capabil să-i ofere literaturii forţa saltului, a evoluţiei şi a dezrădăcinării, tocmai datorită multiplelor sale focare de lumină, care îndreaptă artistul spre adevărata cunoaştere a creaţiei sale şi, implicit, a condiţiei lui de creator -simbolismul, expresionismul, impresionismul, avangardismul, „acea acţiune de şoc, frenetică, anarhică, îndrăzneaţă”( Gabriela Duda), ermetismul etc.- şi care, cu cât îşi reperează tot mai mult trăsăturile în universul literar, cu atât se întrepătrund în operele poeţilor.

În acest sens, exemplificăm poezia „Acuarelă” a lui D.P.Perpessicius, ce constituie o îngemănare de distincte elemente moderniste, un joc de raze simboliste prin explozia cromatică şi prin deschiderea largă a porţilor corespondenţelor, a proiecţiei purismului promovat cu precădere de Barbu şi a cubismului, prin contrapunctarea imaginilor poetice cu rigoarea chimică, filtrări de metafore revelatorii şi plasticizante, de sorginte blagină, prin simbolistica luminii şi a stelelor, a pendulării material-imaterial, prin ivirea pe tărâmul poetic a unor elemente de constructivism, anticipând manifestarea unei necesităţi în literatură de „corespondenţă între artă şi spiritul contemporan al modernităţii”(Gabriela Duda)-în „Acuarelă” a chimiei-, în forma tradiţională a organizării strofice şi prozodice ( trei catrene cu rimă încrucişată, ritm iambic, măsură de 8-9 silabe).

Această îmbinare a atâtor elemente moderniste, inovatoare este pusă tocmai pe seama tehnicii plastice a acuarelei, relevate din titlu. Astfel, poezia capătă contur şi esenţă doar prin suprapunerea ideilor poetice, a tuşelor de culoare caracterizate fiecare de transparenţă, doar prin cunoaşterea pigmenţilor de viaţă.

Având o bază solidă de teorie literară, datorită spiritului său critic, începându-şi destinul de poet, după cum însuşi mărturiseşte, printr-o poezie „biografică prin excelenţă”-vol.Scut şi Targă-, Perpessicius devine pictor cu penel, în loc de pensulă, doar în urma filtrării realităţii prin pata galbenă a retinei, urmărind să surprindă congruenţa formelor. Impresionismul coloristic, esenţializat prin multitudinea figurilor de stil-epitete şi comparaţii-şi a imaginilor poetice, relevarea unui tablou din natură, conferă poeziei „Acuarelă”caracterul de pastel, dar nu în sensul clasic al lui Alecsandri şi nici ca în „Pastelul”lui Coşbuc-deşi se remarcă o similitudine cromatică „seară violetă”-„amurgul”, „boschetele de liliac”-„tăcutul liliac”, „torţe aprinse”-„tăciunii-n vatră dau lumină”-, tocmai prin elementele moderne, prin preferinţa pentru spaţiul citadin, „lampadari”, „străzi”, în locul rusticului, prin insistenţa asupra chimiei cromatice, fără a se limita doar la contemplarea naturii în mijlocul căreia se află omul. De Bacovia se apropie mai mult prin simbolistica nuanţelor, dar nu se molipseşte de obsesia unei singure culori, întâlnind la Perpessicius o explozie coloristică şi nu o ceaţă densă, mortuară, ca în „Amurg violet”, ca în „Gri” sau ca în „Pastelul”bacovian, în care până şi iubita „s-a piedut în zare”, în disoluţia galbenă a toamnei. Continuând acest paralelism al operelor, ne focalizăm asupra poeziei lui Minulescu- exponent al simbolismului de declin- care poartă acelaşi titlu, „Acuarelă”. Astfel, deşi tehnica suprapunerii straturilor-privilegiată de efectul diluant al apei-este subliniată încă din titlul ambelor poezii, se remarcă o antiteză cromatică, imaginarul artistic perpessician cuprinzând „corole fine de topaz”, „fânare cu gaz”, „lampadari cu torţe-aprinse”,”boschete de liliac”, iar cel minulescian având ca laitmotiv „picăturile de ploaie”, griul monoton, uniformizant-aluziv la motivul disoluţiei materiei, preferat de Bacovia.

Incipiturile celor două „Acuarele”certifică axa distinctă pe care se înscriu poeziile unite prin tehnică; „corolele fine de topaz” constituie o metaforă a armonizării coloristice din acea piatră semipreţioasă cu reflexe aurii, albastre, violete şi roşiatice-în plan simbolic, un fel de ou dogmatic-, se identifică în imaginea lui Macedonski „Aurora cu lacrimi de topaz” şi se află în opoziţie  cu incipitul „Acuarelei”minulesciene, în care universul artistic se reduce la „oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”- refren obsesiv. Această antiteză poate fi pusă şi pe seama predispoziţei lui Minulescu de a se orienta către avangardă, după cum orăşenii devin mici automate într-un spaţiu-enclavă, înscris într-un registru preferat al mişcărilor controlate, care creează, în cele din urmă, impresia generală de încremenire şi de repetitivitate (idee regăsită şi în „Ulise”, de Ilarie Voronca) : „În oraşu-n care plouă…..Din burlane/ Şi din cer” .

Se remarcă, la nivelul ambelor texte, împletirea auditivului cu vizualul şi cineticul, printr-un lirism obiectiv, însă diferenţa se instituie la nivelul stării dominante: neprevăzut-monoton, surprinzător-banal, natura spontană, glorioasă-natura şi omul înscrişi în regimul automatismelor pure. Interesantă este maniera celor doi poeţi de a echilibra substanţa lirică, de a încadra acele ţâşniri de lumină din „corolele de topaz”, din „seara violetă”, din „torţele aprinse”-epitete-, acea pendulare între material şi eter, între exponenţi ai vizualului şi cei ai olfactivului şi tactilului, acea corespondenţă a materiei, a stărilor de agregare, generatoare, în ultima secvenţă lirică, de mediaţie asupra raportului terestru-cosmic, asupra predilecţiei spre zboruri astrale (atitudine de sorginte romantică), într-un lirism încadrat într-o rigoare prozodică clasică, cu o topică repetitivă ( subiect-predicat, predicat-subiect ) şi într-un discurs poetic de „un firesc al neologismelor erudite” ( Camil Petrescu ), constând în îngemănarea cuvintelor din câmpul lexical al naturii cu acelea ştiinţifice, din chimie. Spre deosebire de Perpessicius, Minulescu şi-a animat substanţa poetică prin cultivarea versului ritmat, dar eliberat de o măsură exactă, punând accentul pe ingambament, pe refrenul-laitmotiv, prin muzica picăturilor de ploaie, prin efectele onomatopeice ale vocalelor şi ale consoanelor lichide „l” şi „r”.

Ambele poezii sunt „Acuarela”oraşului simbolist, însă la Perpessicius, monotonia este înlocuită cu energia cromatică, iar simbolul nu se încarcă de accente funebre absolute-ca la Bacovia- deşi „seara violetă”, „torţele aprinse”, scuturarea liliacului, ar putea fi interpretate drept elemente ce anticipează moartea, transcendenţa, părăsirea materialului şi înscrierea în imaterial, în universal-spiritual, piederea consistenţei, a formei-„şi al stelelor….eteruri”-, fluidizarea fondului şi transpunerea momentului de reverie din „hamac”în somnul de veci, printre stele. Tabloul, în ansamblul său, se prezintă ca imortalitzarea sfârşitului unei stele, care nu înseamnă altceva decât posibilitatea unei noi deveniri, o glorie postumă care privilegiază continuitatea, dincolo de planul fizic.

Varietatea interpretărilor „Acuarelei”lui Perpessicius este pusă pe seama a ceea ce a concluzionat Camil Petrescu: „Panaitescu a făcut substanţă sufletească din tot ce a citit”, de aceea poezia depăşeşte barierele simbolismului, se încarcă cu impresionism, se îmbracă în strălucirea îmbelşugată a unui pastel, face apel la lumina cunoaşterii şi concentrează o profundă mediaţie asupra existenţei universale , sub vălul transparent al limbajului artistic, într-o poezie cu structură clasică, dar cu esenţă inovatoare, de la care se pot ivi curcubee către alte creaţii artistice.

Mai multe detalii gasiti pe www.jacobus-challenge.com

Titlurile diplomelor înfloresc la propriu în aproape astronomicele combinaţii de scrieri ca să înfometeze şi mai mult mintea bolnavă a purtătorului de număr matricol. Răsplata pe care o primesc studioşii după atîta ghilotină informaţională e 0 dar are fonturi hazlii şi cadre cu floricele. Învăţămîntul romînesc pare că încă mai joacă şotron în faţa blocului de speranţe şi necesităţi ale tinerei generaţii şi îi place asta.

Aşteptînd o angajare salvatoare, figurile frămîntate ţin strîns în mîinile albe şi tocite, diplome de excelenţă, de merit, de participare sperînd că ochii circumspecţi ai mogulului se vor aţinti şi pe colţul din dreapta al diplomei roz ca să le confirme postul.