O nouă viaţă
|
… A deschis ochii, a plâns, a păşit, a râs şi a vorbit…
Aşa începe o viaţă de om, aşa îşi începe fiecare suflet călătoria în timpul magic al vieţii.
Şi ce frumos este când o fiinţă firavă se naşte, deschide pleoapele, plânge cu lacrimi inocente, îşi priveşte mama, îşi conturează uşor, uşor chipul, mâinile gingaşe, ochii strălucesc în culori nemaivăzute, râde pentru prima dată la baie, alături de părinţi şi baloane de săpun, încearcă să-şi măsoare paşii, se târăşte până la bucătărie, începe să cunoască toate sertarele, apoi păşeşte uşor sprijinindu-se de perete, se desprinde încet şi fuge până la televizor, apoi gânguritul se transformă în cuvinte, în fraze, de la „mama” până la „vleau să-mi cumpeli o bombonică”. Şi ce artă este în formarea aceasta, în educaţie şi în etapele dezvoltării. Şi ce frumos devine puiul de om un suflet ce trebuie să străbată lumea, viaţa şi, mai ales, fiecare clipă.
Dar în viaţă este posibil să ne naştem de mai multe ori, să învăţăm, din nou, toţi paşii, fiecare etapă, să ajungem în rând cu toată lumea, să ştim că şi noi suntem oameni, nu doar nişte copii bătuţi de soartă. Şi cât este de greu să înveţi a doua oară lucrurile de bază, să poţi să fii o fiinţă adevărată, completă.
Poate că viaţa ne uită o clipă şi e de ajuns pentru ca noi să fim distruşi, rupţi de realitate. Şi dacă sufletul acela era un artist, un om special, un om care ştia să diferenţieze valoarea de toate celelalte lucruri, care ştia să aprecieze frumosul şi sensibilitatea, atunci viaţa chiar l-a rănit.
Doar un moment a fost de ajuns şi a uitat toate lucrurile învăţate încă de la prima clipire, doar că vârsta l-a făcut să fie conturat, să-şi păstreze chipul. În primul moment a uitat să facă cei dintâi paşi, a uitat să-şi aleagă cuvintele, a uitat să râdă, a uitat să fie ceea ce viaţa l-a învăţat. Clipe după clipe şi a reuşit să plângă, să spună că-l doare.
Şi era un moment sfânt şi el era bătut de soartă, parcă viaţa îl uitase într-un infern fără margini, parcă era în cea mai adâncă prăpastie şi încerca din greu să se agaţe de orice să ajungă cât mai sus, însă mereu pământul de sub tălpi se scurma iar el ajungea mereu de unde plecase. Câteva inimi i-au fost de ajuns şi a reuşit să ajungă pe o cale sigură, pe care să urce încet iar pe fiecare stâncă ieşită în cale să se oprească, să stea cu capul în mâini, să se roage, să reflecteze, să mai înveţe câte ceva, să pună la temelia vieţii lui, o viaţă nouă în care amintirile frumoase îl consolează.
A reuşit să ajungă atât de aproape de vârf, s-a agăţat de lucruri mărunte şi totuşi a reuşit să se bucure de un nou început de viaţă. Clipele curgeau aşa greu pentru el, aduna toate literele şi le transforma în cuvinte, îşi îndruma paşii uşor până a ajuns să sară în sus de bucuria unor speranţe mărunte.
Şi avea nevoie de speranţă, de vorbe din inimă, de susţinere, de înţelegere şi le-a primit; însă el, din nerăbdare, grăbea fiecare moment, grăbea lucruri ce trebuiesc făcute cu grijă. Vroia să ajungă departe, să fie la fel ca restul, vroia să închidă ochii şi să se trezească la fel de artist, la fel de talentat, la fel de orgolios şi mândru. Ştia că nu mai avea aceleaşi puteri dar se agăţa cu voinţă de orice, şi povestea cu atâta patos despre viaţa lui nouă, cu frânturi de cuvinte, cu dorinţă, cu speranţa că „Dacă exersez, voi vorbi din nou”.
Şi ce frumos suna fiecare cuvânt, parcă era un copil ce învăţa cuvinte noi, alături de glume simpatice şi zâmbet inocent de pui de om. La fel de grijuliu şi preocupat, la fel de cuminte dar totuşi îndrăzneţ… Învaţă să fie din nou, învaţă să existe. Da, este un artist, un artist ce ştie că şi viaţa e o artă, mai grea ca oricare alta, mai complexă ca fiecare în parte. Nu avea nevoie de nimic, doar dorinţă, voinţă şi speranţă; sprijin deja avea, atât de mult încât nu ştia cum să se ajute de el. Timpul pentru el nici nu exista, era doar două ace de ceasornic ce se învârteau după o regulă proprie.
Cu toţii aşteptau schimbarea şi ea nu a întârziat să apară. De la „mama” la „da” şi „nu”, de la „mama” la „vreau să desenez”. Era tulburător! Un om atât de puternic a învins soarta, a învins-o cu un curaj aparte, a învins lumea rea şi a lăsat primăvara să-i fie partener de călătorie.
Viaţa l-a ajutat să iasă din prăpastia pe care ea însăşi i-a săpat-o iar el a ridicat capul, s-a uitat doar înainte şi a păşit spre succes. Bravoi, pui de om! Bravo, copil al curajului! Bravo, artist al lumii!
PS: Zâmbeşte iar!
Un comentariu
"O nouă viaţă"
Monica.. tu stii ca m’ai facut sa plang? Acuma.. sa dea Domnul sa fie asa.. ca el..artistul lumii sa ridice capul, sa se uite doar inainte si sa pasesca spre succes..
Trebuie ca noi..alaturi de univers.. sa conspiram pentru ca visurile lui sa se implineasca…
