Disecând nimicul
|
“Nimic”, un cuvânt lipsit de conţinut, o noţiune pur abstractă menită să exprime inexistenţa, vidul, uneori degradarea, fie ea vizuală, morală, afectivă, concretizată inevitabil în absenţa oricărei forme de speranţă sau reflexie spre precedent. E alteori un balon de plastic în care preferi să te autoizolezi, în care te agreezi doar pe tine, împreună cu gândurile şi frământările-ţi umile, răspunzi defensiv, dar brutal: “Nimic!”. Şi atunci atragi asupra ta o ceaţă asfixiantă, impenetrabilă, mistică ce respinge orice aspect afectiv, creezi un gol placid, nociv orcarei încercări de dialogare.
E o trăire pur umană, oarecum ludică, o secundă suspendată pe axa universului în care spui: “acum nu!”, o clipă, căci asta înseamnă omul, o clipă în care te opreşti din goana asta neîncetată şi îţi tragi răsuflarea, meditezi, reflectezi şi apoi un pocnit din degete te readuce în mijlocul maratonului.
Simţi, dar nu poţi vedea, e omniprezentul, un gol istoric care te învăluie cu greutatea lui milenară. Te ghidezi după concepţii mitice desprinse din abstract, după vibrări şi rezonanţe divine care dezavuează concretul, rămâi astfel prins între o realitatea brută şi un univers paralel; devii sclavul propriei minţi, monstrul propriei raţiuni.
E un haos subtil ce răzbate printre veacuri uitate de om, ce-a duce aminte de cândva, când totul era lipsă. Nimic nu se-ascundea, dar tot era ascuns în negura eternă. Vibrează încă în efemer, neantul … E fundamentul a tot ceea ce vei putea vreodată cuprinde, e în tine, e de-a dreapta ta, te prinde într-o horă ameţitoare cu efecte vomitive, te epuizează şi apoi?
Transcende timpul şi spaţiul, atinge lumi nebănuite şi duce cu el gânduri ascunse şi nespuse, sentimente şi trăiri ce rup orice bariere, divide şi uneşte lumea prin ură şi iubire, divide şi uneşte … edenul şi “furtuna”.
Nimicul care te însoţeşte, nimicul de dincolo, himera în care te-ai pierdut, nimicul din privirea rece a trăirii, nimicul din care te naşti şi pentru care mori.
Şi … şi doar atât, căci e nimic!
