Jean-Dominique Bauby: Scafandrul şi fluturele
|
Apărută în 1997, în Franţa, sub numele de “Le scaphandre et le papillon”, fascinanta carte a lui Jean-Dominique Bauby, a fost tradusă abia în 2008 în limba română, după succesul răsunător al acesteia pe alte meleaguri, datorat mult premiatei ecranizări omonime. Concepută ca o poveste văzută cu ochiul minţii şi scrisă cu cel al trupului, cartea prezintă memoriile unui bolnav paralizat aproape complet, care reuşeşte să nu se închidă în sine, în pofida diagnosticului infernal. Relatând în mod subiectiv, autorul îşi face cunoscută inedita poveste într-o manieră cel puţin la fel de impresionantă; găsindu-se în imposibilitatea de a scrie sau de a vorbi, Bauby “dictează” cartea clipind.
"Scafandrul si fluturele" de Jean-Dominique Bauby
În decembrie 1995, Jean-Do, aşa cum este numit de apropiaţi, este aruncat de un accident vascular într-o comă din care nu mai avea să iasă decât după douăzeci de zile, cu funcţiile motorii distruse. La ieşirea din comă avea să constate că singura modalitate de comunicare cu cei din jur este bătaia pleoapei stângi, singura parte a corpului neafectată de teribilul locked-in syndrome. Blocat în propriul corp şi nevoit să-şi limiteze universul la încăperile spitalului din Berck, Jean-Do îşi priveşte trecutul din prisma condiţiei actuale şi îşi construieşte planuri pentru un viitor în care s-ar putea vindeca. În martie 1997, moare fără a-şi mai îndeplini vreunul din planuri sau a se vindeca.
Dictată prin bătăi de pleoape, cartea lui Bauby comunică cititorului un mesaj impresionant prin ineditul situaţiei pe care o prezintă: ţinut la pat şi neputând să comunice, autorul este capabil să găsească în această nefericită conjunctură puterea de a trage concluziile unei vieţi tumultoase, care pare să se îndrepte vertiginos spre final şi tăria de a se confrunta cu realitatea dureroasă. Astfel, Jean-Do are ocazia să reia în minte momente importante ale vieţii sale şi să se bucure din nou de libertate, în ciuda condiţiei sale. Boala lui Bauby reprezintă, în mod evident, excludere, neînţelegere şi interiorizare, iar acesta nu poate scăpa din acest triunghi înfricoşător decât bazându-se pe sine, pe imaginaţie, inteligenţă, creativitate şi, pe alocuri, sarcasm: “Costumul de scafandru strânge mai puţin, iar spiritul poate hoinări ca un fluture. Câte nu sunt de făcut! Să zbori prin spaţiu sau prin timp, să porneşti înspre Ţara de Foc ori către curtea regelui Midas… Poţi trece pe la femeia pe care o iubeşti, ca să te strecori lângă ea şi să-i mângâi chipul încă adormit. Poţi visa oricât şi la orice, poţi găsi Lâna de aur, îţi poţi împlini visele de copil şi visările de adult.”
Bauby asemuieşte propriul trup unui costum de scafandru greu care-l ţintuieşte pe patul de spital, care nu-l lasă să zboare liber, să traiască şi care-l împiedică să interacţioneze cu cei din jur. Costumul îl învaţă pe bolnav să preţuiască fiecare gest, fiecare acţiune oricât de puţin complexă sau lipsită de importanţă ar putea ea părea, şi deschide cititorului ochii asupra faptelor măreţe pe care, zi de zi, inconştient, le săvârşeşte şi fără de care, probabil, viaţa ar fi imposibilă: “Executam mecanic toate gesturile acelea care, astăzi, mi se par miraculoase: să te bărbiereşti, să te îmbraci, să-ţi bei ciocolata…”
Pentru a-şi împiedica mintea să amorţească, Jean-Do îşi face un proces de conştiinţă dureros în care îşi reproşează toate eşecurile vieţii, toate dorinţele neîmplinite, şi, în final, chiar ipostaza cumplită în care se află : “Dorul de-un trecut pierdut definitiv şi părerea de rău după toate şansele risipite. (…) toate femeile pe care n-am ştiut să le iubesc, şi ocaziile de care n-am profitat, şi clipele de fericire pe care le-am lăsat să zboare. Astăzi, mi se pare că toată viaţa mea nu-i altceva decât o înşiruire de mici ratări. O cursă al cărei rezultat îl ştii, şi totuşi nu poţi paria pe învingător.”
Cartea este copleşitoare prin capacitatea lui Bauby de a transforma oroarea în poezie şi neputinţa în eliberare, făcând ca cititorul să conştientizeze reala valoare a vieţii şi dându-i acestuia capacitatea de a vedea lumea şi altfel. Bolnavul redă realitatea grotescă în mod sublim, fără a-i răpi acesteia din savoare şi privind viaţa din punctul de vedere al celui deja trecut pe lumea cealaltă. Însă, ceea ce face lecturarea volumului o experienţă covârşitoare în sine, este, de fapt, preţiozitatea fiecărei fraze, fiecărui cuvânt care este atat de bine cântărit, de bine conturat, de captivant încât face cititorul să-şi dorească să prelungească timpul în care savurează vorbele lui Bauby. Efortul pe care autorul l-a depus pentru scrierea acestei cărţi şi modul excepţional în care a făcut-o, amplifică plăcerea lecturii şi-i impun celui care citeşte să nu piardă nimic, ba chiar să parcurgă volumul în acelaşi ritm în care a fost scris.
Un comentariu
"Jean-Dominique Bauby: Scafandrul şi fluturele"
